17
Jan

Gradinița și preșcolarii. Capitolul 5 – Sensibilitatea copilului pentru spațiul construit

 

Copilul are dezvoltată sensibilitatea față de mediul construit și o anumită rațiune de a face lucruri libere de prejudecăți. Astfel, limitându-le posibilitățile spațiului, le limităm de asemenea și visele și imaginația și percepția. Spațiile locuinței inițial, și spațiile străzii și ale școlii mai târziu, influențează identitatea spațială a copilului și joacă un rol important în procesul socializării copilului cu cadrul natural.

Diferite experimente desfășurate în instituții de învățământ din Olanda ( Pieter van Leeuwen, Constructions Spontanees) și Franța (J.Boris, G.Hirschler, Les conditions d’habitat favorables au dèveloppement harmonieux de l’enfant, 1971) au arătat că încă de la o vârstă fragedă, copiii sunt capabili să distingă destinaţiile diferitelor spaţii de locuit şi chiar să-și construiască propriile organizări spațiale. Puși în fața materialelor de construit aceștia sunt capabili să se împartă organizat în grupe de creație și să respecte necesitățile diferitelor grupuri formate.

  1. Piaget dezvoltă ideea că perioada între 2 și 6 ani este perioada stadiului preoperațional. Copilul folosește gândirea simbolică incluzând achizițiile din sfera limbajului în activitatea de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Gândirea e egocentrică, cunoașterea fiind făcută din perspectiva proprie.

Fracoise Bousquet afirmă că pentru copii, arhitectura poate fi ea însăși o sursă de viață, de descoperire și de învățare, ce poate să le stimuleze spiritul de observație, facultatea lor de a stabili corespondențe. Ea poate să inspire jocul, înțelegerea. Trăind experiența unui spațiu nou, copiii pot face asocieri, pot remarca diferențe, profunzimi, materii, culori și transparențe.

White și Castle constată într-un studiu din 1964 că diferențele de mediu influențează dezvoltarea procesului de percepție, astfel diversitatea fiind mai semnificativă decât cantitatea. Dorința copilului este de a trăi în spații complexe cu o bogăție de forme pe care și le asumă, spații diferențiate și având fiecare o formă și un caracter cât mai adaptate activității adăpostite. (J.Boris, G.Hirschler, L`enfant arhitecte)

O altă referință în legătură cu organizarea de ansablu a spațiului se bazează pe prioritatea cu care copilul percepe mărimile mediului natural. El percepe mai întâi lungimea, apoi greutatea și apoi volumul.

Perceperea spațială se concentrează pe principiul intelectului suscitat de acesta. Curiozitatea debordantă este dublată de o ignorare aproape completă a elementelor considerate neinteresante. Semantica spațială este foarte importantă pentru copil, însă psihicul lor în continuă evoluție caută noi elemente topologie pentru a fi asimilate. Accentuarea unei singure direcții de percepere a spațiului prin arhitectura creată nu reprezintă în fapt decât o parte din probleme. Copilul aflat în imposibilitatea stabilirii unui raport conotativ cu forma, îl respinge prin neasimilare.