17
Jan

Gradinița și preșcolarii. Capitolul 6 – Jocul

Pentru grecii antici jocul servea drept cel mai important factor de dezvoltare și perfecționare a poporului. Filozofii antici considerau că jocul este un instrument cu ajutorul căruia se poate influența dezvoltarea copilului. Platon susține că structura sufletească a copiilor are nevoie de distracție. De asemenea, M. de Montaigne afirmă că pentru copii jocurile nu sunt jocuri – ele sunt cea mai serioasă activitate. Cu toate acestea, nevoia de exercițiu fizic nu trebuie substituită de joc deoarece exercițiile fizice, prin faptul că influențează concomitent asupra potențialului psihic și asupra biomotricității copilului, sunt de neprețuit. Acestea constituie un proces de modelare a condițiilor de viață. Sunt recomandate 90 de minute de exerciții fizice pe zi pentru o dezvoltare sănătoasă a copilului. Un studiu din 2003 făcut în spitalul Yorkhill din Scoția, arată că un copil cu vârsta între 3 și 5 ani petrece aproximativ 20 de minute pe zi făcând exerciții fizice, fapt ce duce la obezitate timpurie.

Primele elemente de cooperare ale copilului în joc apar la vârsta de 2-3 ani. Aceștia, prin intermediul jocului încep să relaționeze. Comportamentul copilului este cu ușurință modelat prin metode educaționale și totodată prin joc aceștia își exersează echilibrul emoțional.

Jocul este primul pas către socializare, către stabilirea raportului cu lumea, iar pe măsură ce imaginația se dezvoltă copilul descoperă și utilizează simularea în raporturile cu cei din jur. Perioada preșcolară este foarte importantă în evoluția psihică a copilului între 3 si 6,7 ani, perioadă dominată de dorința de joc, care alături de învățare, sunt formele principale ale activității acestuia.

Jocul simbolic este fără îndoială apogeul jocului infantil. Obligat să se adapteze lumii sociale a celor mari, ale cărei interese și reguli îi rămân exterioare și unei lumi fizice pe care deocamdată o înțelege deficient, copilul nu reușește, spre deosebire de adult, să satisfacă trebuințele afective și chiar intelectuale ale eului său. Este, deci, necesar pentru echilibrul său afectiv și intelectual ca el să poată dispune de un sector de activitate a cărui motivație să nu fie adaptarea la real, ci dimpotrivă, asimilarea realului la eul său, fără constrângeri sau sancțiuni. Acesta este jocul, care transformă realul printr-o asimilare mai mult sau mai puțin pură la trebuințele eului, în timp ce imitația este o acomodare la modelele exterioare, iar inteligența este un echilibru între asimilare și acomodare. (J.Piaget, B.Inhelder, La psihologie de l`enfant, Paris 1968)