17
Jan

Gradinița și preșcolarii. Capitolul 4 – Mecanisme si cauzalități psihice

Observația și reprezentarile

Pe baza progreselor înregistrate la principalele capacităţi perceptive şi a creşterii rolului reglator al limbajului, la preşcolari apare şi observaţia ca formă superioară de explorare a mediului. Rezultatele ei se află la baza însuşirii numeroaselor cunoştinţe, mai ales, despre mediul ambiant, despre viaţa plantelor şi a animalelor, despre ocupaţiile adulţilor etc.

Reprezentările care abia au apărut la antepreşcolari devin acum componentele de bază ale planului intern mental. De aceea dezvoltarea lor este o sarcină principală a grădiniţei. Preșcolarii au o largă bază percetivă și de aceea reprezentările lor sunt bogate și variate. Deoarece acestea sunt condiţionate de nivelul mental general, se pot forma numai cele ce reflectă obiectele şi fenomenele în mod static şi reflectă mai slab mişcările şi transformările acestora. Reprezentările sunt puternic influenţate de intervenţia cuvântului în timpul formării lor (Sinclair) şi mai ales de verbalizări expresive (P. Popescu Neveanu). Ele devin mai clare şi mai precise dacă preşcolarii pot acţiona asupra obiectelor în legătură cu care se vor forma reprezentări (Frank). Cu cât copiii se întâlnesc mai frecvent cu anumite obiecte, cu atât reprezentările lor sunt mai bune (P. Pufan). Reprezentările la această vârstă cuprind totuşi un nivel scăzut de generalizare.

Cercetările făcute asupra produselor imaginative creatoare ale preşcolarului au dus la următoarea concluzie: „Fantezia îngăduită şi cultivată la preşcolaritate, va genera forţele creatore de mai târziu”.

Imaginaţia creatoare se manifestă la copilul preşcolar în desen, modelaj, construcţii, colaje. Plăcerea pentru aceste activităţi stimulează combinaţiile imaginative. Construieşte cu pasiune întrecându-se cu cel de alături. Desenele sunt pline de spontaneitate, culorile sunt folosite cu sinceritate şi fără prejudecăţi şi totodată cu un interesant simţ al culorii.

 

Desenul infantil și spațiul grafic

În cazul copiilor preșcolari nu putem vorbi despre o imaginație autentică ce presupune folosirea în mod creativ a unor cunoștințe pe care aceștia nu le-au asimilat încă, ci de o imaginație reproductivă caracterizată prin:

  • simbolism (datorat incapacității lor de aprecia proporțiile, elementele componente ale obiectului sau relațiile dintre ele);
  • transparență (reprezentarea ideei mai degrabă decât reprezentarea precisă a obiectului, fapt ce duce la suprapunerea unor planuri existente obturate de planuri anterioare);
  • nediferențiere (copilul nu ierarhiează diferitele componente ale unui obiect sau diferitele aspecte ale aceluiași obiect, ajungând să reprezinte culoarea părului unui individ, dar uitând să-i deseneze o mână);
  • lipsa perspectivei (aspect primitiv, reprezentare bidimensională);
  • cromatică aleatoare (folosesc culorile în mod aleator chiar și pentru obiectele pe care le-au cunoscut în realitate);
  • impreicizia execuției (mușchii mici ai mâinii sunt slabi dezvoltați, iar ochiul nu poate urmări precis linia);
  • spontaneitatea imaginativă (copiii încep un desen fără să știe ce desenează, ideea se conturează pe parcurs).

Cunoașterea precisă a unor aspecte ale realității nu înlătură înclinația preșcolarului spre imaginație și fabulație. Aceștia redau diferit poveștile pe care le aud și le adaugă diferite pasaje. Imaginația trebuie stimulată cât mai intens cu cât mai multe reprezentări ale realității.

  1. Piaget vorbește de trei etape evolutive în percepția copilului asupra spațiului din care amintim primele două relevante în cazul preșcolarului:

– până la 4-5 ani copilul percepe separația, vecinătatea și continuitatea;
–  între 5 și 7 ani se conturează elemente tranzitorii spre percepția completă a spațiului euclidian, spațiu perceput abia după vârsta de 7 ani.

În ceea ce privește percepția literelor, copilul nu poate percepe forme orientate spațial (nu percepe diferența între p și q, copilul distingând doar alăturarea unui element alungit cu unul rotunjit și nu rotirea sau oglindirea acestora). Din acest motiv un spațiu cu un grad de detaliere foarte mare  nu va avea ca efect decât obosirea și confuzia preșcolarului.

Comunicare nonverbală a nevoilor

Limbajele copiilor sunt manifestări ce trădează nevoile acestora. Limbajele acestora sunt: gestica, faptele, ritualul, somatizările, iar nevoile sunt de siguranță, de încredere în sine prin găsirea confirmării acțiunilor sale, de atenție din partea celorlalți. Se constată de asemenea și nevoia de joc perceput ca provocare sau ca imitări ale situațiilor reale prin folosirea resurselor psihice și fizice de care dispun.

Despre preferința copiilor pentru formele curbe ne putem da seama analizând desenele făcute de aceștia. Desenul nu este doar un hobby, în copilărie, ci și un mod de comunicare al sentimentelor și stărilor. Totuși, experiența a arătat că este de preferat ca formele folosite să nu fie total lipsite de ordine. Ideea de ordine există în mod natural în orice ființă umană și de aceea spațiile deconstructivise sunt mai greu de asimilat de către copii, dezordinea și lipsa totală de reguli fiind o sursă de angoasă și frustrare, ca rezultat al nesiguranței pe care o exprimă.

Imaginația este un element cu greutate al perceperii spațiului la copii. Prin realizarea de asocieri între imagini cunoscute și impulsuri existente la nivel psihic, copilul recepționează spațiul în felul său propriu. Subiectivul este mai evidențiat decât în cazul adulților. Cu toate acestea, fondul psihic are caracteristici ușor de determinat în funcție de etapa de dezvoltare corespunzătoare vârstei. Modalitățile de interacțiune dintre copil și spațiu sunt determinate atât de aceste caracteristici cât și de inteligența și puterea de sugestie proprie fiecărui individ.

Simbolul capătă sens pentru copil după 18 luni de viață, acesta reprezentând de fapt tărâmul imaginației. Copiii își însușesc lumea prin imitarea simbolurilor ce o reprezintă cu mult înainte de a fi capabili de abstractizare sau de conceptualizare.

Se poate apela la jocul copiilor pentru a le putea oferi ceea ce le este necesar. Toți copiii se joacă construindu-și din diverse obiecte ”casa” afară, în locurile publice, cât și în casa parinților. Acest joc are o dublă interpretare. Pe de o parte are rol de adăpost, de siguranță, iar pe de altă parte exprimă necesitatea de a-și căuta o identitate, de a avea ceva propriu, un loc ”al său” printre ceilalți membri ai familiei sau ai comunității.