23
Jan

Gradinița și preșcolarii. Capitolul 7 – Amenajarea spațiului ca răspuns la nevoile copilului

 

Arhitectura destinată copiilor poate răspunde la nevoile acestora numai dacă proiectarea spațiului este realizată prin ochii celor mici, dacă se reușește o înțelegere clară a lumii nealterate de rațiunea adulților a acestora.

Legat de spațiile școlare, o importanță deosebită o are gradul de complexitate care este legat de gradul de adaptare la respectivul spațiu. Atunci când clădirea este caraterizată de un grad mai mare de complexitate, influența exercitată asupra educației este negativă. Complexitatea spațiului trebuie să fie în strânsă legătură cu gradul de dezvoltare al copilului.

Exista suficiente studii axate pe cunoașterea nevoilor copilului pentru ca cei responsabili să poată oferi un mediu potrivit în care aceștia să se dezvolte. Îmbinarea profesionistă a arhitecturii de interior, a designului de produs, dar și a ahitecturii de exterior și peisagere poate avea ca rezultat o lume în miniatură mulată pe activitățile zilnice ale preșcolarului. Existența unui astfel de spațiu adaptat la scara este cea mai bună metodă de a facilita cunoașterea lumii reale și de a stimula mintea viitorilor adulți.

Studii făcute în Italia și Suedia sugerează că o cameră cu o atmosferă stimulantă devine ”al treilea educator” după gupul ce formează clasa și educator.

O arhitectură sensibilă, care se adresează tuturor simțurilor și poate fi experimentată fizic este de ajutor în acest aspect. Este foarte important ca elevul să se identifice cu instituția, să încurajeze o legătură rațională, emoțională și personală cu unitatea de învățământ (să simtă că are o a doua casă).

Deși a fost recunoscută ca instituție de mai bine de un secol, doar recent grădinița a fost identificată și s-a remarcat ca program arhitectural distinct. Studiile referitoare la calitatea educației preșcolare și modul în care această educație depinde de mediul în care se desfășoară, tind să se concentreze pe aspectele utilitare ca organizare funcțională și pe normative. Accentul trebuie să fie pus pe modul în care spațiile, volumele, culorile și texturile relaționează. Acest fapt facilitează copilului explorarea fizică și psihologică, provocându-l fără a-l copleși.

Există artiști în arta cărora regăsim elemente ale jocului. Ei se joacă cu linii, forme, mișcări și figuri. În lucrările lui Calder, este exprimată noțiunea de scară, ideea unor comparații dintre ceva mare și ceva mic și a unei părți a unui întreg cu întregul. Proporția privește relația dintre dimensiunea omului și a construcției. Copiii au diferite scări de raportare la spațiu și putem spune că scara copilului este ajustabilă, atât timp cât aceștia sunt în continuă creștere în călătoria lor spre viața adultă.

Dimensiunea și proporțiile copilului precum și comportamentul nu sunt aceleași ca cele ale unui adult. Modul de raportare la spațiu și de conceptualizare a mediului în care trăiesc diferă de asemenea de cele ale unui adult. Din aceste motive, grădinița trebuie să își păstreze tot timpul o componentă de dinamică și relativizare a tuturor lucrurilor corespunzătoare nevoilor copiilor.

Spațiul este un limbaj, iar copiii sunt în dialog continuu cu acesta. Modul în care spațiul este proiectat și folosit ar trebui să încurajeze acest dialog făcând apel la capacitățile sezoriale, psihice, motrice sau simbolice ale copilului.

Copiii înțeleg lumea prin simțuri – prin atingeri, sentimente, văz, auz și vorbire. Spațiul devine astfel un limbaj al acțiunii și reacțiunii prin care aceștia își expun trăirile în mediul din jur și prin care ei primesc un răspuns la aceste trăiri.

Îmbunătățirea abilităților motorii se obține prin cățărat, fugă, sărituri, acțiuni ce le dezvoltă capacitatea de a aprecia distanța, înălțimea, de a depăși obstacole și de a identifica pericolele. Prin mișcare, ei învață să își folosească fizicul și să cucerească mediul. Spațiul este însăși dimensiunea mișcării.

Copilul percepe casa ca pe cheia autorităţii și complexităţii familiei. Pentru copilul de 5-6 ani, casa nu se prezintă decât ca un colaj de obiecte şi evenimente care își împart un ton emoțional câștigat prin intermediul participării în comun la activități rituale familiale. La această vârstă nu pot fi întelese decât anumite distincții socio-spațiale foarte elementare, de exemplu camera părinților percepută ca spațiu intim. Casa este un element anarhic, un înveliș amorf din punct de vedere social și funcțional. Pentru copii, mediile înconjurătoare nu au norme istorice și nici concepte de valoare relativă.